I do not know what I may appear to the world, but to myself I seem to have been only like a boy playing on the sea-shore, and diverting myself in now and then finding a smoother pebble or a prettier shell than ordinary, whilst the great ocean of truth lay all undiscovered before me...Nu ştiu cum mă văd alţii, dar eu mă văd ca un băieţel care se joacă pe o plajă cu nisip şi uneori găseşte o pietricică mai frumoasă în timp ce oceanul adevărului se întinde nemărginit şi nedescoperit în faţa mea/lui...Din "Memorii", sir ISAAC NEWTON.
FĂ-ŢI TIMP ŞI PRIVEŞTE CERUL...NU VEI REGRETA...VEI VEDEA MEREU CEVA NOU...
În 14 mai Atlantis şi-a început ultimul zbor înainte de a fi retrasă din activitate. NASA a anunţat că 2010 este ultiml an în care flotila spaţială va mai funcţiona (nu mai au finanţare de la bugetul statului). Rând pe rând, navetele spaţiale se retrag în hangare după lunga lor activitate: Atlantis are 32 de zboruri la activ, Discovery-39, Endeavour-25.
Telescopul HUBBLE a fost vizitat în mai 2009 de Atlantis, vezi aici, pentru a prelungi viaţa telescopului şi a monta câteva instrumente în plus.
Alte zboruri de alimentare cu materiale sau de transport echipaje pentru Staţia Spaţială Internaţională se realizează cu rachete Arianne (Franţa) sau Soyuz (Rusia), unele din ele fără echipaj.
Să le dorim aterizare uşoară celor de pe Atlantis după cele 12 zile cât va dura ultima misiune a navetei, STS-132.
...şi nu e pentru prima dată, după cum l-a mai fotografiat Pioneer10 în 1973. Banda s-a mai vaporizat şi în 1990. Se pare că fenomenul se produce atunci când palneta se află mai aproape de Soare. În mod normal Jupiter are două benzi întunecate, de o parte şi de alta a ecuatorului său, dar anul acesta Jupiter ne apare fără banda din regiunea sudică, bandă ce era la locul ei anul trecut.
M-au întrebat elevii mei ce eclipse vor avea loc în anul 2010. Am căutat şi am aflat lucruri nu tocmai îmbucurătoare. Spun acest lucru pentru că eclipsele de orice fel sunt mereu un spectacol astronomic care nu trebuie ratat dacă acest lucru ar depinde numai de noi, dar în România nu vom avea parte curând de o eclipsă totală de Soare. Secolul trecut a avut 2 eclipse totale de Soare, în 1961 şi 1999 (pe cea din 11 aug. 1999 am văzut-o foarte bine), iar în secolul acesta nu va fi nici o eclipsă de Soare totală, ci printre altele parţiale va fi una aproape de totalitate (99%) abia în 3 sept 2081. Vă doresc viaţă lungă să o puteţi vedea!
Prima eclipsă din an a fosteclipsa inelară de Soare care s-a produs în 15 ianuarie.Pentru că Luna era la apogeu (cel mai departe de Pământ) ne apărea mai mică decât de obicei şi nu acoperea tot discul Soarelui, lucru ce face să se producă acest tip ce eclipsă inelară. Din Soare se mai vede un inel subţire în jurul Lunii.
Eclipsa din 15 ianuarie filmată din sudul Indiei.
Eclipsa parţială de Lună din 26 iunie 2010 va dura 2 ore şi 40 de minute şi se va vedea din Asia şi din cele două Americi.
Eclipsa totală de Soare din 11 iulie 2010 va dura 5 minute şi 20 de secunde în faza maximă şi va fi vizibilă din Pacificul de Sud, Insula Paştelui, Insulele Cook, alte insule izolate şi în sudul statelor Chile şi Argentina.
Eclipsa totală de Lună din 21 decembrie 2010 va dura 1 oră şi 28 de minute şi va fi vizibilă foarte bine din America de Nord. Din Europa se va vedea ultima parte a eclipsei, iar asiaticii vor vedea Luna răsărind deja eclipsată (interesant). Dacă europenii vor să vadă toată eclipsa ar trebui să se deplaseze în Scandinavia, mai la nord, deci.
Norii de deasupra oraşului mă împiedică să mai fac observaţii astronomice. Foarte puţine seri şi nopţi au fost senine în acest an şi dacă mai erupe încă un vulcan în Islanda s-ar putea să avem un an fără vară şi cer senin, aşa cum s-a mai intâmplat acum 200 de ani în Europa. Nici la NASA nu e mai bine. Din cauza ceţii şi a timpului nefavorabil naveta Discovery nu a putut ateriza luni, 19 aprilie, aterizarea fiind amânată pentru azi, 20 aprilie. Între timp naveta se plimbă deasupra Pământului aşteptând semnalul de aterizare marţi dimineaţa la răsăritul Soarelui, când prognoza meteo este favorabilă. Astfel, cei 7 astronauţi vor petrece 15 zile în spaţiu, cu o zi în plus faţă de programul iniţial. Să le dorim aterizare uşoară celor 7 temerari.
Suntem atât de familiarizaţi cu lumina încât nici nu ne mai punem întrebarea ce este lumina. Întrebarea i-a frământat doar pe astronomi şi pe fizicieni de-a lungul timpului. Cât de repede se propagă lumina de la o sursă, iarăşi este o problemă pe care nici un experiment cotidian nu o poate rezolva. Lumina se propagă cu viteză atât de mare încât am fi tentaţi să spunem că are viteză infinit de mare. De-a lungul istoriei au existat polemici ştiinţifice şi filozofice privind caracterul finit sau infinit al vitezei luminii. Viteza de propagare a luminii este de milioane de ori mai mare decât a sunetului, poate înconjura Pământul de aproximativ 7 ori în decursul unei secunde, parcurge distanţa de la Pământ la Lună în mai puţin de 1,3 secunde. Pentru a fi posibilă măsurarea cu suficientă precizie a valorii vitezei luminii a fost nevoie de tehnici speciale care au evoluat odată cu dezvoltarea diferitelor ramuri ale fizicii. Deşi această problemă a fost atinsă şi în antichitate de Empedocle (finită, 450 ÎC), Aristotel (350 ÎC)şi Heron (100 DC) (infinită) a fost redeschisă în Evul Mediu de Kepler şi Descartes (aprox 1600) (infinită), primul care a încercat să o măsoare şi să rezolve disputa a fost Galilei, în anul 1620. Metoda folosită de Galilei (felinare şi obturatoare) nu a stabilit că lumina ar avea o viteză finită, dar mai târziu, Galilei a teoretizat problema în lucrarea sa „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii” presupunând totuşi că lumina ar avea o viteză foarte mare. Când Galilei a descoperit cei patru mari sateliţi ai lui Jupiter (1610), el şi astronomii vremii au bănuit deja că aceştia vor juca un rol de ceasornic în viitor. Şi iată că tocmai aceste 'ceasuri' au fost folosite pentru determinarea vitezei luminii.
Primele rezultate cantitative au fost obţinute abia în anul 1676 de către Ole Rømer care lucra la Observatorul din Paris şi care studia prin telescop mişcarea satelitului Io al lui Jupiter, deci cu o metodă astronomică. Romer a observat că există abateri de la timpul mediu dintre două eclipse ale satelitului lui Jupiter când Pământul se depărtează sau se apropie de Jupiter în timpul unui an. El a pus aceste abateri pe seama faptului că atunci când observa eclipsele din punctul E lumina avea de parcurs în plus faţă de punctul H o distanţă egala cu diametrul orbitei Pământului, care se cunoştea la vremea aceea din legile lui Kepler. Din observaţiile făcute de el a obţinut o întârziere a luminii în E faţă de H cu 22 de minute şi aceasta l-a condus la concluzia că viteza luminii ar fi de aproximativ 213.000 km/s, o valoare bună pentru valorile şi performanţele măsurătorilor din vremea aceea.
Pagină originală din însemnările lui Romer. A este Soarele, B este Jupiter, iar Pământul descrie un cerc în jurul Soarelui fiind mai aproape sau mai departe de Jupiter pe durata unui an.
Începând cu secolul al XX-lea performanţele determinărilor experimentale s-au îmbunătăţit atât de mult încât au permis cunoaşterea valorii acestei constante universale, de multe ori notată cu c, cu o eroare relativă de 3,34x10-7%, această precizie, extrem de mare a condus la redefinirea etalonului unităţii de lungime, metrul, printr-o nouă definiţie, bazată pe „valoarea exactă” a vitezei luminii în vid adoptată prin convenţie.
Ştiinţific vorbind, viteza luminii este cea mai înaltă viteză cunoscută în universul fizic. Valoarea actuală a fost stabilită (prin definiţie) din 1967 şi este 299 792,458 de kilometri pe secundă, pentru vid, dar în aer şi alte medii transparente (apă, sticlă, diamant) viteza luminii scade. Totuşi, din raţiuni de simplificare, noi admitem că în aer şi vid viteza luminii este aceeaşi şi rotunjim valoarea ei la 300 000 km/s.
Paradoxul gemenilor. Voi dezvolta subiectul altădată.
Deşi au avut nevoie de 16 ani de pregătire şi de 6 miliarde de dolari fizicienii de la CERN au reuşit în sfârşit, la 30 martie 2010, să facă să se ciocnească protonii unii de alţii cu energii nebănuite. Cele două fascicule de protoni au atins 99% din viteza luminii şi au avut o energie de 7 trilioane de electron-volţi = 7 TeV
Este cea mai mare energie obţinută pe Pământ pentru un fascicul de particule şi proiectul are în vedere chiar dublarea ei la 14 TeV.
Şi chiar dacă fizicienii au reuşit să recreeze condiţiile care ar fi existat imediat după Big-Bang, iată că încercarea lor nu a dus la sfârşitul lumii, cum s-au speriat unii pământeni. Este doar un experiment pentru a înţelege cum s-a format Universul şi cum a evoluat el în primele secunde.
Oamenii pot modela fenomene care în realitate se petrec într-un interval mare de timp ca pe nişte evenimente ce se produc în câteva minute sau secunde.
Sâmbătă, 27 martie 2010, timp de o oră, între 20:30 şi 21:30, este ora Pământului. În acest interval multe primării ale oraşelor sting lumina şi lor li se alătură şi locuitori ai oraşelor şi comunelor. Ora Pământului va fi o acţiune reuşită dacă se vor implica mai mulţi oameni şi vor stinge lumina timp de o oră, la 8:30, seara, ora locală.
Acţiunea se vrea a fi un simblol prin care oamenii să-şi arate dorinţa de a avea grijă de planeta mamă, de a o preda generaţiilor următoare curată şi sănătoasă. Ora Pământului a fost celebrată pentru prima dată în Sydney în anul 2007. Aici este site-ul oficial.
Ultimele seri când mai puteţi vedea hexagonul de iarnă format din cele mai strălucitoare stele de pe cer sunt serile acestea. Şi priviţi-l şi pe Saturn, pentru că e cea mai bună perioadă a lui, când e în opoziţie cu Soarele şi e perioada lui cea mai strălucitoare.Îl veţi remarca în Fecioara ca pe un obiect gălbui. Faceţi clic pe poză pentru o mai bună vizualizare.
Universitatea din Maine at Presque Isle,Aroostook County, SUA, a construit un model al Sistemului Solar pe o lungime de 64,6 Km (40 de mile), 1 milă = 1,6 kmfiind distanţa dintre Soare şi Pământ, adică o unitate astronomică (u. a.). Modelul a fost inaugurat pe 14 iunie 2003 şi se desfăşoară de-a lungulautostrăzii nr.1ce se întinde de-a lungul întregii coaste a Oceanului Atlantic, din Florida (sud) până în nord la graniţa cu Canada, unde se află statul Maine. Este format din 10 corpuri cerşti: Soarele şi cele 9 planete, inclusă aici şi Pluto, care între timp a fost trecută la panete pitice alături de Ceres, Haumea, Makemake şi Eris. Corpurile sunt puse pe suporturi înalte de 3 m pentru a fi vizibile de pe autostradă (excepţie face Pluto). În modelul american Soarele are diametrul de 15 m, planetele mari Jupiter şi Saturn au 1,22 - 1,52 m, Pământul are 14 cm.
Împreună cu elevii din clasa pe care o coordonez ca diriginte am reprezentat la scară Soarele şi planetele din sistemul solar şi le-am aşezat în ordine pe o latură a curţii şcolii.
Observaţie: scara folosită la dimensiunile planetelor nu a fost aceeaşi cu cea folosită la reprezentarea distanţelor.
Iată mai jos dimensiunile reale şi dimensiunile în cadrul modelului reprezentat de noi.
Furtunile solare au implicaţii asupra sistemelor noastre de comunicare şi sunt un real pericol pentru navele cosmice trimise în spaţiu şi pentru reţelele electrice, producând pene de curent ce pot duce la haos. Activitatea solară are un maxim la fiecare 11 ani şi următorul maxim va fi in 2012, an considerat de unii ca unul catastrofic. Nu va fi aşa, pentru că furtuni solare cu maximum de intensitate s-au petrecut de când a apărut Soarele, o dată la 11 ani, şi iată că viaţa pe Pământ nu a dispărut, ba chiar a fost stimulată de radiaţiile solare intense. Iată un grafic ce arată activitatea solară din ultimii 200 de ani. Se văd maximele de activitate din 11 în 11 ani.
Dar, cu cât vor fi mai mulţi oameni care vor urmări ce se întâmplă pe Soare, cu atât vor fi descoperite mai multe furtuni solare şi oamenii de pe Pământ vor şti ce măsuri să ia şi în timp util. În prezent, NASA are o pereche de sateliti, doi ochi fixaţi continuu asupra Soarelui, şi care se rotesc în jurul acestuia cu scopul de a vedea cât mai mult din ce se întâmplă acolo. Dar doi ochi nu sunt suficienţi pentru a cuprinde imensitatea soarelui şi atunci a fost propus programul solarstormwatch, program la care să participe şi publicul larg şi care face parte dintr-un program mai amplu de cunoaştere a Universului, numit Zooniverse şi care se vrea un program de ştiinţă online. La acest program s-au înscris astronomi amatori de pretutindeni, dar se poate înscrie oricine vrea să urmărescă acest subiect legat de Soarele nostru. Mă voi înscrie şi eu.
Când zeii au făurit omenirea, au hărăzit oamenilor moartea. Viaţa veşnică au păstrat-o pentru ei!
Tableta a X-a, Epopeea lui Ghilgameş
De-a lungul istoriei, toate civilizaţiile s-au întrebat cum a apărut viaţa. Babilonienii, vechii chinezi ori indieni aveau propriile credinţe în legătură cu felul cum a apărut viaţa. Mai târziu, filozofii greci au îmbrăţişat ideea că viaţa a apărut spontan, la momentul potrivit, ideea generaţiei spontanee (vieţuitoare fără părinţi, fără ascendenţi) fiind preluată şi de gânditorii din Evul Mediu: Newton, Descartes, Bacon. Folosirea primului microscop în secolul al XVII-lea a condus la ideea că microorganismele sunt prezente peste tot, că ele se multiplică, se dezvoltă şi evoluează şi chiar dacă se făceau experimente cu celule, ideea generaţiei spontanee tot nu a fost abandonată. Abia mai târziu (după 1850), experimentele de sterilizare făcute de Pasteur au condus la ideea că viaţa trebuie să aibă un început şi că acest început ar trebui explicat mai degrabă de chimişti, decât de biologi, sau că la aflarea răspunsului trebuie să-şi dea mâna toţi oamenii de ştiinţă. Experimentele lui Pasteur au dus la abandonarea ipotezei generaţiei spontanee şi apariţia teoriei evoluţioniste, odată şi cu apariţia lucrării lui Charles Darwin „Originea speciilor” în 1856. O serie de experimente finalizate de Pasteur în 1864 l-au făcut pe acesta să tragă concluzia scurtă că Omne vivum ex ovo, adică viaţa provine din ouă şi, de aici provine legea biogenezei, atribuită lui Pasteur: nici o fiinţă vie (micro sau macroscopică) nu poate proveni din nimic, fără părinţi cu care să se asemene. Nu există un model standard unanim acceptat al apariţiei vieţii pe Pământ. Mai există şi alte concepţii despre apariţia vieţii, cum ar fi ipoteza creaţionistă, conform căreia o putere divină ar fi creat fiinţele vii, sau ipoteza apariţiei germenilor vieţii de pe alte planete prin ciocnirea Pământului cu meteoriţi care au adus aceşti germeni (ipoteză numită panspermie). Analizând datele de care dispun oamenii de ştiinţă în prezent, câteva idei, se pare, sunt la baza teoriei apariţiei vieţii. Am să amintesc câteva. Planeta pe care locuim noi are o anumită mărime şi este plasată la o distanţă de Soare ce permite apei lichide să existe şi vaporii de apă se află pretutindeni. Prezenţa atmosferei protejează suprafaţa Pământului de radiaţiile cosmice foarte puternice. Acest lucru se întâmplă acum, dar atmosfera noastră nu a fost dintotdeauna aşa cum o ştim acum. Din cei 4,5 miliarde de ani, cât se estimează că ar fi vârsta Pământului, primul miliard de ani din viaţa acestuia nu a fost unul tocmai liniştit. Unii teoreticieni sugerează faptul că atmosfera primară era formată din metan, amoniac, apă, hidrogen sulfurat, mono şi dioxid de carbon, şi în cantitate mică, oxigen şi ozon (era un mediu reducător, anaerob, fără aer). În asemenea atmosferă, descărcările electrice au putut duce la formarea de aminoacizi, moleculele vieţii. În sprijinul acestei ipoteze vine experimentul Miller-Urey (1953, Chicago University) care a simulat condiţiile presupuse ale atmosferei primare a Pământului şi a studiat evoluţia acesteia când a fost supusă unor descărcări electrice. (Pentru respectarea adevărului istoric, trebuie să precizez că experimentul Miller-Urey este varianta modernă a unui experiment propus de biochimistul rus Alexander Ivanovich Oparin, numit deseori şi Darwin al secolului XX). La sfârşitul experimentului s-a putut constata că, din molecule anorganice au apărut molecule organice în urma unor reacţii chimice. In sprijinul ipotezei că în urmă cu 3,5 miliarde de ani apăreau pe Pământ primele molecule organice stau mărturie fosilele de stromatolite (alge albastre) găsite. În următorul miliard de ani din viaţa Pământului algele albastre au fost cele care au schimbat atmosfera primară în ceea ce avem astăzi, adică o atmosferă oxidantă, bogată în oxigen în care putem trăi noi ca fiinţe mai evoluate. Prin fotosinteză, aceste alge au transformat dioxidul de carbon în oxigen sub influenţa luminii solare, producând ceea ce azi numim „marea oxidare” sau „catastrofa oxigenului”. Se cunosc peste 7500 de asemenea specii de alge, din care aş aminti doar spirulina pe care am folosit-o şi eu ca supliment alimentar, iar multe altele folosite pentru proprietăţile lor terapeutice. Faptul că s-au găsit fosile din aceste alge primitive peste tot pe Pământ demonstrează că, deja, în urmă cu 2,5 miliarde de ani, viaţa era răspândită pe tot Pământul. Totuşi, primele 4 miliarde de ani din viaţa Pământului sunt puţin cunoscute, dovezile, fosilele fiind relativ puţine. Cunoscută şi ca era precambriană, aceasta cuprinde era hadeana, arhaică şi proterozoică. Din ultima perioadă a precambrianului s-au găsit fosilele unor mici vieţuitoare clasificate ca meduze, moluşte, spongieri, etc şi din acestea Charnia este acceptat ca fiind primul organism pluricelular complex. Conform teoriei lui Darwin, în timpul unei generaţii se pot produce mici schimbări şi ele sunt perfect normale, dar acestea se pot amplifica pentru un interval mare de timp ducând la schimbări esenţiale care pot duce la noi specii. Doi factori majori pot duce la asemenea schimbări: selecţia naturală şi adaptarea la mediu. Aşa trebuie să se fi întâmplat şi acum 500 de milioane de ani, odată cu trecerea la perioada cambriană, când s-a produs aşa numita „explozie cambriană”. Exceptând câteva forme enigmatice care pot sau nu să reprezinte animale, toţi strămoşii animalelor moderne par să aibă reprezentanţi în Cambrian şi majoritatea, cu excepţia bureţilor, par să aibă originea imediat după sau înaintea începutului perioadei. Multe tipuri dispărute şi animale ciudate care au relaţii neclare cu celelalte clase de vieţuitoare sunt prezente în Cambrian. Apariţia „bruscă” a unei faune atât de diverse într-o perioadă scurtă de timp raportată la întinderea temporală a evoluţiei Pământului a fost numită explozia cambriană. În ultimii 50 de ani s-au descoperit numeroase exemple de faună pre-cambriană, dar legătura acestora cu fauna din Cambrian nu este clară. Cambrianul a fost o eră a înarmării, când toate speciile şi-au perfecţionat „armele”, când au apărut şi prădătorii. Încă nu există o explicaţie pentru toate aceste salturi, dar pot fi câteva ipoteze: creşterea nivelului oxigenului în atmosferă, creşterea vitezei de mişcare a plăcilor tectonice, o schimbare în mişcarea orbitală a Pământului. O teorie acceptată de mulţi oameni de ştiinţă afirmă că Sistemul Solar s-a format în urma exploziei unei supernove, fenomen ce a dat naştere unui nor de praf, o nebuloasă, care, datorită gravitaţiei începe să se concentreze în jurul unui punct ce devine din ce în ce mai fierbinte şi care va fi Soarele nostru. Din restul de fragmente au început să capete formă planetele, dar procesul a durat aproximativ 1 miliard de ani. Dacă ar fi să condensăm istoria Pământului în 12 ore, adică cele 4,5 miliarde de ani, am constata că primele trei ore (primul miliard de ani) din viaţa Pământului au fost cele mai furtunoase, cele mai dramatice şi mai spectaculoase, dar în jurul orei 3, am vedea că Pământul are o crustă solidă, adică s-au format rocile. În jurul orei 4 în oceane apăruseră primele microorganisme. De la ora 4 până la ora 10:30 viaţa s-a desfăşurat numai în ocean şi este ceea ce numim azi era precambriană. La ora 10:30 se produce acea explozie cambriană, când vieţuitoare complexe au părăsit oceanul, păşind pe uscat. Istoria oamenilor începe în ultimele 10 secunde din perioada de 12 ore considerată a fi toată istoria Pământului. Deşi omul este atât de tânăr comparativ cu alte vieţuitoare, el este cel care a reuşit să părăsească planeta, să cerceteze şi să cucerească noi frontiere. Fosilele găsite în ultima vreme ne ajută să reconstituim istoria ultimilor 500-600 de milioane de ani şi urmele duc la concluzia că Pământul a trecut prin câteva crize. Prima criză, explozia cambriană a dat naştere erei primare (Paleozoic), ce s-a întins de la – 570 milioane de ani la – 235 milioane de ani, eră caracterizată prin trecerea de la vieţuitoare mici, modeste (bacterii, alge, meduze) fără schelet la vieţuitoare cu carapace de protecţie şi cu schelet ce au lăsat urme în straturile geologice ale Pământului. A doua criză a generat era secundară (Mezozoic, de mijloc) (de la - 235 milioane de ani la – 65 de milioane de ani) şi este caracterizată de dominaţia reptilelor uriaşe care stăpâneau deopotrivă uscatul, oceanele şi aerul şi de coniferele străvechi. Era terţiară (Neozoic) are ca punct de plecare dispariţia dinozaurilor, acum 65 de milioane de ani şi începutul procesului de înălţare a munţilor tineri: Alpii, Anzii, Himalaya. Predomină plantele cu flori şi animalele cu sânge cald, păsări şi mamifere. Dacă primele două ere pot fi considerate calme din punct de vedere geologic, era terţiară a fost destul de zbuciumată. Locul dinozaurilor a fost luat de alte mamifere, acestea cunoscând o mare diversificare şi reînnoire, fapt ce a dat şi numele erei terţiare ca eră a mamiferelor, culminând cu apariţia celui mai evoluat mamifer: omul, cele mai vechi schelete de Homo sapiens sapiens (strămoşul nostru direct) găsite având vârsta de 90 000 de ani. Geologii au decis ca era cuaternară să înceapă cu momentul apariţiei primilor oameni şi, chiar dacă se mai discută care să fie momentul de început, cercetătorii s-au pus de acord că primele fiinţe care par să fie oameni sunt australopitecii, care au o vechime de 3-3,5 milioane de ani. Între timp au fost găsite fosile de oameni preistorici pe arii tot mai extinse de pe Pământ, lucru ce ne face să credem că aceştia erau destul de răspândiţi şi destul de numeroşi, probabil în jur de un milion acum 40 000 de ani, după estimările cercetătorilor. Credem astăzi că ei au învăţat să folosească focul, să-şi îngroape morţii şi chiar să practice forme primitive de artă. Explozia demografică a speciei umane urmată şi de explozia dezvoltării tehnologice au făcut ca omul modern să se gândească serios la cucerirea de noi teritorii în sistemul solar capabile să susţină această specie nouă aflată într-o continuă expansiune.
Foto: Reţetă pentru viaţă din Evul Mediu: pune o haină murdară într-un vas, adaugă spice de grâu, lasă la fermentat 21 de zile şi în vas vor apărea mulţi şoareci...
Am scăpat din nou teferi... Un asteroid a trecut pe lângă noi săptămâna trecută fără să ne nimerească...Vineri, 6 noiembrie 2009, un asteroid de 7 metri diametru, botezat acum 2009 VA, s-a apropiat mişeleşte de Pământ la aproximativ 2 raze pământeşti. Am spus mişeleşte pentru că a fost observat foarte târziu, abia cu 15 ore înainte de a fi cel mai aproape de Pământ. Obiecte de mărimea lui 2009 VA se apropie de Pământ, în medie, cam de 2 ori pe an, dar un impact are loc la aproximativ 5 ani. În 6 octombrie 2008 a avut loc un astfel de impact in nordul Sudanului, fragmentele găsite fiind acum cercetate de specialişti. Se pare că un asteroid de dimensiuni mari (320 de metri în diametru) se va apropia de noi în anul 2029. Dimensiunile unui astfel de asteroid sunt destul de mari să distrugă o zonă de mărimea provinciei Quebec şi să provoace valuri uriaşe dacă ar cădea în ocean.
O aranjare favorabila a planetelor Jupiter, Saturn, Uranus si Neptun, care se intampla o data la 175 de ani, a facut posibil proiectul Voyager, prin care s-a urmarit sa se studieze aranjarea acestor planete in spatiu, sondele spatiale putand trece pe rand pe langa fiecare planeta. Prin apropierea de o planeta, viteza sondei crestea, si astfel, aceasta castiga energie sa-si continue drumul spre urmatoarea planeta. Aceasta tehnica a fost demonstrata de NASA in alte misiuni anterioare lui Voyager si din care s-a constatat ca zborul propriuzis dureaza mai putin tocmai datorita corpurilor masive presarate in spatiu (planete, eventual) care accelereaza sonda spatiala.. Sondele Voyager 1 si 2 au fost lansate in septembrie si august 1977 si sunt obiecte facute de om care, in acest moment, se afla cel mai departe de Pamant. In cei peste 30 de ani au avut timp sa paraseasca sistemul solar , sa treaca de zona de influenta magnetica a Soarelui (zona numita heliosfera) si sa ajunga intr-o zona unde influenta Soarelui este foarte mica sau deloc, adica in spatiul numit interstelar. Desi se spera ca cele 2 sonde gemene sa reziste 5 ani in spatiu la viteza de 17 km/s, in 2007 ele au implinit 30 de ani de la lansare si inca mai transmit date din afara sistemului solar, de care se tot departeaza. Scopul initial era sa fie trimise in planul eclipticii si sa observe planetele mai departate : Jupiter si Saturn. Cele doua sonde au trecut de multa vreme pa langa tintele avute in vedere si inca mai transmit date din spatiul pe care il strabat.
Voyager 1 , lansat la 5 septembrie 1977, este un robot de 722kg ; - a trecut pe langa Jupiter la distanta de 4,89 raze Jupiter in martie 1979; (raza lui Jupiter = 71 398 km) - a trecut pe langa Saturn la distanta de 3,09 raze Saturn in noiembrie 1980, (raza lui Saturn = 60 330 Km), iar acum se afla la peste 108 U.A. departare de Soare.
Voyager 2, lansat inaintea lui V1, la 20 august 1977, este identic cu primul, dar are un alt traseu: - la 9 iulie 1979 a trecut la 10,11 raze Jupiter pe langa Jupiter, - la 26 august 1981 a trecut la 2,67 raze Saturn pe langa Saturn, - la 24 ianuarie 1986 a trecut la 4,19 raze Uranus de planeta Uranus (raza Uranus = 25 559 Km) - la 25 august 1989 a trecut la 1,18 raze Neptun de planeta Neptun (raza lui Neptun = 24 760 Km). Acum este la aprox. 88 U.A. de Soare. Este de asteptat ca Voyager sa trimita semnale pana in 2025 cand i se vor consuma bateriile nucleare.
Cateva din rezultatele stiintifice obtinute in misiunile Voyager. 1. Datele trimise in iulie 2008 arata ca heliosfera are o forma alungita, datorita vantului stelar (un flux de particule ce provine de la stelele din galaxie). Fotografia nu este reala, ci desenata de un artist plastic. 2. descoperirea magnetosferelor lui Uranus si Neptun, mult inclinate fata de axele de rotatie ale planetelor. 3. au descoperit alti 22 de sateliti naturali: 3 ai lui Jupiter, 3 ai lui Saturn, 10 ai lui Uranus, 6 ai lui Neptun. 4. Pe satelitul Io (Jupiter) a descoperit vulcani activi, iar pe Triton (Neptun) a descoperit gheizere si atmosfera. 5. Jupiter, Saturn si Neptun au aurore polare. 6. s-au descoperit inele si la Jupiter si Uranus si multe altele la Saturn. 7. Pe Neptun, considerat foarte rece, s-au descoperit furtuni atmosferice, acolo unde se presupunea ca nu pot exista. 8. Lui Jupiter i s-au facut peste 33 000 de fototgrafii.
Obs. In afara de sondele Voyager, NASA a lansat inainte de acestea alte 2 sonde Pioneer 10 si 11, in anii 1972 si 1973 tot cu scopul de a parasi sistemul solar. Aceste aveau atasate cate o placuta pe care erau cateva semne despre cei care le-au trimis in spatiu: oamenii.
Daca niste fiinte inteligente extraterestre vor ajunge in posesia acestor sonde, vor gasi la bordul lor mai multe semne trimise de pamanteni si care sa-i ajute sa inteleaga ce fel de fiinte suntem noi. Acestea sunt inregistrate pe un disc de aur ce cuprinde poze, sunete si salutari de pe Pamant, acoperit cu un alt disc de protectie, tot din aur. - 117 poze cu oameni facand diferite activitati, plante, animale, dar si desene cu sistemul solar, - salutari exprimate in 54 de limbi, - sunete : furtuna, vulcan erupand, tren, racheta, animale, unelte in timpul lucrului, o mama sarutandu-si copilul care plange. Le puteti vedea si auzi daca apasti pe cuvintele scrise cu rosu.
Naveta spaţială, cea mai sofisticată şi complexă maşină construită de oameni, şi cea mai scumpă, face curse periodice până la Staţia Spaţială Internaţională cu diferite misiuni. Odată ajunsă la destinaţie, cele două trebuie să se cupleze pentru ca astronauţii să poată trece din una în alta şi să transfere materiale şi provizii. Operaţia se numeşte andocare şi se poate realiza numai datorită faptului că naveta spaţială este foarte manevrabilă, manevra de andocare necesitând mişcări în cele trei direcţii. Sunt puse la lucru lasere şi sisteme GPS pentru ghidarea navetei spre punctul de andocare. Naveta îşi deschide partea superioară pentru a permite cuplarea celor două corpuri. Filmul de mai jos prezintă manevra de andocare a navetei Endeavour la SSI, manevră ce are loc deasupra Oceanului Atlantic. Pentru câteva minute te poţi considera locuitor al staţiei spaţiale şi stai în hol şi vezi pe geam ca-ţi vin musafirii şi tu te pregăteşti să-i întâmpini.
.jpg)
