Eclipsele anului 2010

M-au întrebat elevii mei ce eclipse vor avea loc în anul 2010. Am căutat şi am aflat lucruri nu tocmai îmbucurătoare. Spun acest lucru pentru că eclipsele de orice fel sunt mereu un spectacol astronomic care nu trebuie ratat dacă acest lucru ar depinde numai de noi, dar în România nu vom avea parte curând de o eclipsă totală de Soare. Secolul trecut a avut 2 eclipse  totale de Soare, în 1961 şi 1999 (pe cea din 11 aug. 1999 am văzut-o foarte bine), iar în secolul acesta  nu va fi nici o eclipsă de Soare totală, ci printre altele parţiale va fi una aproape de totalitate (99%) abia în 3 sept 2081.  
Vă doresc viaţă lungă să o puteţi vedea!

Anul 2010 este mai sărac în eclipse comparativ cu anul 2009.

Prima eclipsă din an a fost eclipsa inelară de Soare care s-a produs în 15 ianuarie. Pentru că Luna era la apogeu (cel mai departe de Pământ) ne apărea mai mică decât de obicei şi nu acoperea tot discul Soarelui, lucru ce face să se producă acest tip ce eclipsă inelară. Din Soare se mai vede un inel subţire în jurul Lunii.

Eclipsa din 15 ianuarie filmată din sudul Indiei.

Eclipsa parţială de Lună din 26 iunie 2010 va dura 2 ore şi 40 de minute şi se va vedea din Asia şi din cele două Americi.

Eclipsa totală de Soare din 11 iulie 2010 va dura 5 minute şi 20 de secunde în faza maximă şi va fi vizibilă din Pacificul de Sud, Insula Paştelui, Insulele Cook, alte insule izolate şi în sudul statelor Chile şi Argentina.

Aveţi aici o hartă interactivă să vedeţi traseul umbrei Lunii. Altă animaţie.

Eclipsa totală de Lună din 21 decembrie 2010 va dura 1 oră şi 28 de minute şi va fi vizibilă foarte bine din America de Nord. Din Europa se va vedea ultima parte a eclipsei, iar asiaticii vor vedea Luna răsărind deja eclipsată (interesant). Dacă europenii vor să vadă toată eclipsa ar trebui să se deplaseze în Scandinavia, mai la nord, deci.

Animaţie a eclipselor de Soare până în 2857.

În tabel sunt trecute toate eclipsele de Soare pe durata a 5 000 de ani, din anul 2000 î.e.n. până în anul 3000.

Alte site-uri despre eclipse

Ceaţă şi la NASA

Norii de deasupra oraşului mă împiedică să mai fac observaţii astronomice. Foarte puţine seri şi nopţi au fost senine în acest an şi dacă mai erupe încă un vulcan în Islanda s-ar putea să avem un an fără vară şi cer senin, aşa cum s-a mai intâmplat acum 200 de ani în Europa.
Nici la NASA nu e mai bine. Din cauza ceţii şi a timpului nefavorabil naveta Discovery nu a putut ateriza luni, 19 aprilie, aterizarea fiind amânată pentru azi, 20 aprilie. Între timp naveta se plimbă deasupra Pământului aşteptând semnalul de aterizare marţi dimineaţa la răsăritul Soarelui, când prognoza meteo este favorabilă. Astfel, cei 7 astronauţi vor petrece 15 zile în spaţiu, cu o zi în plus faţă de programul iniţial. Să le dorim aterizare uşoară celor 7 temerari.

Viteza luminii

Suntem atât de familiarizaţi cu lumina încât nici nu ne mai punem întrebarea ce este lumina. Întrebarea i-a frământat doar pe astronomi şi pe fizicieni de-a lungul timpului. Cât de repede se propagă lumina de la o sursă, iarăşi este o problemă pe care nici un experiment cotidian nu o poate rezolva. Lumina se propagă cu viteză atât de mare încât am fi tentaţi să spunem că are viteză infinit de mare. De-a lungul istoriei au existat polemici ştiinţifice şi filozofice privind caracterul finit sau infinit al vitezei luminii. Viteza de propagare a luminii este de milioane de ori mai mare decât a sunetului, poate înconjura Pământul de aproximativ 7 ori în decursul unei secunde, parcurge distanţa de la Pământ la Lună în mai puţin de 1,3 secunde. Pentru a fi posibilă măsurarea cu suficientă precizie a valorii vitezei luminii a fost nevoie de tehnici speciale care au evoluat odată cu dezvoltarea diferitelor ramuri ale fizicii. Deşi această problemă a fost atinsă şi în antichitate de Empedocle (finită, 450 ÎC), Aristotel (350 ÎC)şi Heron (100 DC) (infinită) a fost redeschisă în Evul Mediu de Kepler şi Descartes (aprox 1600) (infinită), primul care a încercat să o măsoare şi să rezolve disputa a fost Galilei, în anul 1620. Metoda folosită de Galilei (felinare şi obturatoare) nu a stabilit că lumina ar avea o viteză finită, dar mai târziu, Galilei a teoretizat problema în lucrarea sa „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii” presupunând totuşi că lumina ar avea o viteză foarte mare. Când Galilei a descoperit cei patru mari sateliţi ai lui Jupiter (1610), el şi astronomii vremii au bănuit deja că aceştia vor juca un rol de ceasornic în viitor. Şi iată că tocmai aceste 'ceasuri' au fost folosite pentru determinarea vitezei luminii.

Primele rezultate cantitative au fost obţinute abia în anul 1676 de către Ole Rømer care lucra la Observatorul din Paris şi care studia prin telescop mişcarea satelitului Io al lui Jupiter, deci cu o metodă astronomică. Romer a observat că există abateri de la timpul mediu dintre două eclipse ale satelitului lui Jupiter când Pământul se depărtează sau se apropie de Jupiter în timpul unui an. El a pus aceste abateri pe seama faptului că atunci când observa eclipsele din punctul E lumina avea de parcurs în plus faţă de punctul H o distanţă egala cu diametrul orbitei Pământului, care se cunoştea la vremea aceea din legile lui Kepler. Din observaţiile făcute de el a obţinut o întârziere a luminii în E faţă de H cu 22 de minute şi aceasta l-a condus la concluzia că viteza luminii ar fi de aproximativ 213.000 km/s, o valoare bună pentru valorile şi performanţele măsurătorilor din vremea aceea.

Pagină originală din însemnările lui Romer. A este Soarele, B este Jupiter, iar Pământul descrie un cerc în jurul Soarelui fiind mai aproape sau mai departe de Jupiter pe durata unui an.

Începând cu secolul al XX-lea performanţele determinărilor experimentale s-au îmbunătăţit atât de mult încât au permis cunoaşterea valorii acestei constante universale, de multe ori notată cu c, cu o eroare relativă de 3,34x10^-7%, această precizie, extrem de mare a condus la redefinirea etalonului unităţii de lungime, metrul, printr-o nouă definiţie, bazată pe „valoarea exactă” a vitezei luminii în vid adoptată prin convenţie.

Ştiinţific vorbind, viteza luminii este cea mai înaltă viteză cunoscută în universul fizic. Valoarea actuală a fost stabilită (prin definiţie) din 1967 şi este 299 792,458 de kilometri pe secundă, pentru vid, dar în aer şi alte medii transparente (apă, sticlă, diamant) viteza luminii scade. Totuşi, din raţiuni de simplificare, noi admitem că în aer şi vid viteza luminii este aceeaşi şi rotunjim valoarea ei la 300 000 km/s.

Paradoxul gemenilor. Voi dezvolta subiectul altădată.

.

Record mondial...LHC, CERN, Geneva

Deşi au avut nevoie de 16 ani de pregătire şi de 6 miliarde de dolari fizicienii de la CERN au reuşit în sfârşit, la 30 martie 2010, să facă să se ciocnească protonii unii de alţii cu energii nebănuite. Cele două fascicule de protoni au atins 99% din viteza luminii şi au avut o energie de 7 trilioane de electron-volţi = 7 TeV

(1 electron-volt = 1,6 x 10 ^-19 J).

Este cea mai mare energie obţinută pe Pământ pentru un fascicul de particule şi proiectul are în vedere chiar dublarea ei la 14 TeV.

Şi chiar dacă fizicienii au reuşit să recreeze condiţiile care ar fi existat imediat după Big-Bang, iată că încercarea lor nu a dus la sfârşitul lumii, cum s-au speriat unii pământeni. Este doar un experiment pentru a înţelege cum s-a format Universul şi cum a evoluat el în primele secunde.

Dansul planetelor

Oamenii pot modela fenomene care în realitate se petrec într-un interval mare de timp ca pe nişte evenimente ce se produc în câteva minute sau secunde.

Iată un exemplu.

Puteţi face ca timpul să treacă mai repede sau mai lent modificând tempo-ul. Interesant!

Apollo 13, un eşec încununat de succes